Moralmente obligata

Ma simt trasa de sosete. Desi nu am mai dat pe aici de muuuuulta vreme, nici macar asa…in vizita sa vad daca mai e blogul la locul lui, vad ca se plimba altii si pentru mine. M-am logat din intamplare, cand incercam sa pun un comment pe alt blog (ca de…daca pe la mine nu ma plimb deloc, asta nu inseama ca pe la altii prin curte nu ma plimb). Si ce-mi vad ochii…? Am tot avut musafiri.

Asa ca simt sa am o obligatie morala sa…pun si eu macar un strat cu flori, un bolovan, niste gaini…. ca sa aiba ce vedea cei ce se plimba prin ograda mea.

Si nimic nu ar fi mai potivit pentru inceput decat poze cu Pinkyssima, dezmatandu-se de ziua ei.

Observati va rog parul ravasit(or).

Chiar asa sa fie?

Intampaltor azi am avut vreme mai multa sa citesc…comentarii la articole pe net. Evident, am dat si peste cele legate de moartea lui Dinica. M-a intristat vestea. Am si eu momentul meu “cu Dinica” pe care il pretuiesc si il pastrez undeva acolo in ugherele cutiei cu amintiri, alaturi de altele din spatele scenei. Ce m-a revoltat insa si m-a facut sa ies din starea de lancezeala si sa arunc postul asta aici este faptul ca in multe din comentariile citite se face referire la “Ne mor toti actorii mari, Romania va ramane fara actori, nu va mai fi nimeni asa”. As vrea sa ii intreb (retoric evident) pe acesti comentatori acerbi…ce stiu ei despre noua generatie de actori? Se plang ca nu mai are tara actori mari. Oare ar sti ei sa dea vreun nume din generatia tanara? Bun sau rau. Mi se apre foarte comod sa ne luam cu mainile de cap si sa ne plangem ca ne ramane tara fara artisti. Dar…stiu ei acesti oameni multi cati actori talentati avem noi? Au fost ei in ultimii 20 de ani la teatru ca sa ii sprijine pe cei tineri sa se faca “mari”?

Toata lumea se agata de cei care au jucat in vremile de demult cand nu exista alta sursa de distractie decat mersul la teatru, si cand orice film dat la televizor era sorbit de toata familia (si vecinii fara TV, venti in vizita). Acum romanul nostru se ingroapa in emisiuni de 2 lei pline de cancanuri, vede filmele pe banda rulanta, si vorbeste despre actori din amintirile epocii de aur, pentru ca…nu stie altceva.

Am senzatia ca foarte multi se trezesc vorbin in necunostinta de cauza doar asa…sa isi dea si ei cu parerea. Veche meteahna datul asta cu parerea. Este ca pe vremuri, cand se intampla sa se stice Dacia vreunui vecin, iar toti barbatii blocului se adunau in jurul ei (cred ca scena va este familiara), si fiecare isi dadea cu parerea chiar daca nu pusese mana in viata lui pe o masina.

Revenind. Da, a fost mare. A fost foaaaaarte mare si merita toata cinstea si tot respectul pentru ce ne-a oferit. A fost unic. A fost…Dinica. In nici un caz nu as putea sa subestimez pierderea suferita de scena romaneasca, dar in acelasi timp mi se pare ca poporul roman comentator sportiv arata (din nou) o ignoranta crasa la adresa celor care au ramas.

A! Si eu nu cred ca Dinica a regretat ca s-a nascut in Romania si ca nu a ajuns sa aiba 4 vile 7 masini si-un Oscar. Cred ca altceva a contat.

P.S. Acest post tine loc comentariilor pe care m-am abtinut cu greu sa nu le raspandesc pe toate site-urile romanesti de stiri.

 

Ajunul lor

Mai peste tot in presa romaneasca este plin de opinii contra Halloween. Dintr-un punct de vedere sustin multe dintre ele. Doar ca…de vreo 2 ceasuri de cand s-a intunecat afara, eu stau calare pe geam sa astept copiii cu Trick or Treat. Aici in cartier este ca pe vremea copilariei noastre, cand in Ajunul Craciunului mergeam cu colindul si ne bucuram cand fiecare vecin ne primea in casa, ne dadea cate o prajitura, un ban, unii mai pontosi si cate un pahar de vin. In seara asta grupuri, grupuri de copii mascati merg din usa in usa in cautare de bomboane. Primii au fost un grup de vreo 10 monstri, monstruleti, fantome si vrajitoare pana in 6-7 ani impreuna cu 2 mamici. Toti erau buluc in cadrul usii, curiosi sa vada ce primesc. Este asa o atmosfera de sarbatoare, incat te face sa uiti de “comercializarea momentului”, de “vanzatorii care cauta profit” din asta,  de “ii copiem pe americani”etc, etc. Daca atunci cand ati fost mici ati mers cu colindul prin vecini, stiti despre ce vorbesc. In Olanda nu se merge cu colindul in ajunul Craciunului, dar…au si ei ajunul lor si si se bucura de el de nu mai pot. Si noi cu ei. Muahahahahaaaaaa

Ca sa fie mai clar…

…post-ul anterior, trebuie sa va imaginati ca eu eram acolo…in timp ce filmele de mai jos au fost facute. Eram acolo si…ma extaziam.

Da, sunt Pearl Jam in concert la Rotterdam. Am mai povestit de el aici. Si o sa va mai povestesc de el. Si o sa povestesc si copiilor mei, si nepotilor, si stranepotilor mei. A fost… emotionant. Poate ca nu e cea mai de dorit caracterizare a unui concert dar eu asa m-am simtit. Extrem de emotionata. Si mi-am promis ca data viitoare cand vor mai veni in Olanda voi fi acolo, in primul rand. Ca in vremile bune.

Backspacer

Unul din marile avantaje ale masinii mele este ca are un sistem audio care ar primi pana si aprobarea lui Vasile (cunoscatorii stiu despre ce vorbesc). Ce vreau sa spun este ca…experienta audio merita sutele de kilometri pe care ii conduc in fiecare saptamana.

Ei…si daca la asta il mai adaugi si pe Eddie Vedder…Pai ce sa zic? Nu am mai scos cd-ul din player din ziua in care l-am bagat acolo. Adica…mint. Am avut o tentativa sa il ilnocuiesc cu Queen dar…nu a tinut mai mult de 2-3 melodii. Fie pentru ca am fost la concert acum cateva luni, fie pentru ca este un album demential, dar Backspacer merita ascultat. Si ascultat. Si scultat. Si ras-ascultat. Asa cum fac eu zilnic, de mai bine de o luna. E genul de album pe care cu cat il asculti mai mult cu atata ti se pare mai frumos. Imi vine sa ma urc acum la volan, numai sa il ascult din nou.

 

Cand e sa vina…vin cu toatele buluc

1. Eu si Sergiu plecam in acelasi timp din tara. In tari diferite.

2. Avem o singura valiza mica (sa ne fie invatatura de minte). El ia valiza eu iau ghiozdanul. Eu ajung in Elvetia…ghiozdanul ramane in Amsterdam. Uitat de catre manipulatorii de…ghiozdane din aeroport.

3. Absoult toate hainele si maruntisurile mele sunt in ghiozdan. In Amsterdam. Eu sunt in Basel.

4. In Basel…toate magazinele sunt inchise mai putin un supermarket care se inchide in…3 minute.

5. Trece o zi. Ghiozdanul nu mai vine

6. Surpriza…banca imi ia absolut toti banii de pe cardul de debit sa mi-i puna pe cel de credit. Azi. Tranzactia dureaza…o zi intreaga. Nu am absolut nici un ban. Nici pe debit, nici pe credit. Nici haine. Imi trebuie haine. Mama ei de banca…

7. Reusesc sa storc portofelul pana la ultimii maruntei si sa incropesc o tinuta minima, decenta si extrem de urata. Dupa 2 ceasuri ajunge si ghiozdanul.

8. A doua zi intra salarul pe debit si datoria pe credit. Hainele urate incropite in graba…tot urate au ramas. Bine macar ca am ghiozdanul.

Duse sunt zilele lamaii

Tipic pentru mine. Imi amintesc de o aniversare cu cateva zile inainte, si cu cateva zile dupa. Aproape niciodata cand trebuie. De data asta am uitat sa-mi serbez un an de carnet (si ce petrecere planuisem….).

Gata, nu mai sunt incepatoare, nu mai am nevoie de lamaie (nu ca as fi avut vreodata lamaie, oricat mi-as fi dorit). Pe 11 octombrie am intrat in randul soferilor…adevarati. Bine, cel putin teoretic, pt ca mai e nitel pana implinesc un an de codus.

Asa ca…sa bem un vin in cinstea carnetului meu si a…tuturor paharelor de vin la care am renuntat ca sa conduc.

Toata lumea are nevoie de lumina in casa

…si daca lumina este produsa de una din aceste veioze pinkyssime …este si mai bine. Si cat de bine s-ar potrivi la mine in camera! Sau in dormitor. Sau in sufragerie. Sau in baie. Oriunde in casa. Gata, trebuie sa incep sa scriu scrisori la Polul Nord. Mai multe gasiti pe Apartment Therapy.

Frustrare e numele tau, prietene

Acum sunt tot in minunata Elvetie. De unde trebuia sa nu merg deloc, s-a ajuns la 3 zile, ca mai apoi la 2 saptamani. Azi am primit cadou si o a treia (saptamana). Vad saptamana viitoare cu ce ma mai gratuleaza minunata carmuire.  Majoritatea oamenilor cu care am vorbit si la care m-am plans (pentru ca…nu m-am abtinut de la a-mi deplange soarta ori de cate ori am avut ocazia), au spus ca ma alint si ca ma fandosesc. Adica…cum sa nu vreau in Elvetia? Ce…mi s-a urcat Olanda la cap si acum fac mofturi? Ca…oricine si-ar dori sa fie in locul meu. Nu neg. Probabil foarte multi oameni si-ar dori. Probabil si eu, daca m-ai fi intrebat prin primavara cum mi se pare ideea, as fi fost incantata.

Dar sa in cerc sa va explic cam cum ma simt eu acum. Imaginati-va un bordel de lux (scuze mama, dar e singura analogie la care ma pot gandi). Un bordel faimos in tot orasul pentru femeile frumoase si atmosfera exceptionala. Ei bine, ajunge si Gigel al nostru sa mearga la acest bordel. La inceput este introdus intr-o sala de asteptare. Oarecum mica si fara pic de atmosfera. Dar…se gandeste el in sinea lui… merita asteptarea ca sa vezi ce-o sa fie dupa draperiile alea verzi (nu rosii, ca intr-un bordel obisnuit). Si Gigel al nostru este tinut ore in sir in sala asta de asteptare. In incapere…alti nefericiti, ceva mai rabdatori decat el, pt ca “stiu protocolul”. Dupa vreo 10 ore de asteptat este condus dincolo de draperiile verzi si introdus intr-o camera unde se afla…o femeie sluta. Sluta ii acorda lui Gigel 10 minute din tipul ei, dupa care…il expediaza rapid. Gigel merge si a doua zi la bordel. Doar doar va fi introdus in lumea placerilor care facusera locul atat de faimos. Din nou, dupa 10,11,12 ore este condus in camera slutei.  Si merge Gigel al nostru si a treia zi, si a patra zi…pret de 2 luni.  Prietenilor le spune ca bordelul e o porcarie si ca e plin de slute. Prietenii…ii rad in nas. Apoi, dupa o pauza, o ia de la capat cu vizitele la bordel. Alta sluta, aceeasi frustrare.

Ei imaginati-va ca eu sunt Gigel. Dar spre deosebire de el care era tolomac si in loc sa se duca acasa la Maricica lui, el mergea de buna voie in fiecare zi la bordel, eu nu am de ales. Eu sunt obligata sa merg la bordelul meu, sa astept 10 ore ca sa fiu condusa in camera unei slute care dupa 10 minute ma expediaza. Una din slutele mele se numeste Berna, iar cealalta Basel. Basel e mai prietenoasa si mai frumoasa decat Berna, si uneori ma tine chiar si cate jumatate de ora la ea in camera. Cu toate astea, camera de asteptare este mereu la locul ei si imi toaca nervii si viata si ma umple de frustrare.

Na. Acuma stiti.  Si acum…sa va mai aud ca imi aruncati in fata ca sunt “talentata”. Iar daca nu ati inteles povestea, dati-mi un mail. Pentru ca…simt o nevoie acuta sa afle toata lumea ca nu ma plang de Elvetia pentru ca sunt mofturoasa sau fandosita. Doar frustrata. Si da, sunt incantata ca spre deosebire de multi altii … am un bordel unde sa merg sa ma desfat chiar si pentru 10 minute. Doar ca…eu vreau acasa la Maricica.

Acum vreo 10 minute…

Afara este o vreme de toamna tarzie, tarzie, si el…dragul de el…doarme ca valiza-n gara